Doi copii, un singur zambet

copiiEra o zi de vara atunci cand a descoperit cariocile colorate. Se juca pe hartia alba ca si cand ar fi invatat sa zboare pentru prima oara. Intindea petele de culoare asemeni unei pasari care isi intinde aripile marete si se inalta pe cerul infinit. Nu-i pasa ca florile aveau funzele rosii, ca iarba avea culoarea portocalie sau ca soarele era verde. Era lumea lui si nu vroia sa plece niciodata din ea.

De fiecare data cand incerca sa se deseneze, pierdea carioca galbena. Dar nu se supara. Zambea si isi facea parul mov. Sau albastru. Sau toate culorile. Stia sa rada intotdeauna si sa nu uite ca e doar un copil. Vroia sa ramana mereu asa si sa nu cunoasca adevarata culoare a vietii de dincolo de lumea lui.

Intr-o zi, cerul se facu brusc albastru, iarba se transforma in verde si soarele lua culoarea galbena. Nu stia ce sa mai creada. Vroia sa se fuga, dar era constient ca un suflet de copil nu poata sa ascunda niciodata acea curiozitate inocenta.

– Ce se intampla, isi zise. Unde e lumea mea?

Se aseza pe o piatra, la marginea orasului si incepu sa se gandeasca la tot felul de lucruri ciudate. Isi pierduse si cutiuta cu carioci. Vroia sa coloreze apa cu privirea si cu mana sa o tulbure putin. Nu putea din cauza acelei melodii. Era frumoasa, dar o auzise de atatea ori incat parca o stia de o viata.

Se ridica si incepu sa alerge dupa notele muzicale. Le prindea in palma si le dadea drumul cand simtea ca il gadila indeajuns. Traversa apa si vazu in departare un chip asemanator lui. Se opri si de la distanta il intreba cu teama.

– Cine esti? Tu mi-ai colorat lumea?

Dar nu primi nici un raspuns. Era pentru prima oara cand nu prea vroia sa zambeasca. Si totusi o facu.

– Hey, cine esti? De ce canti in lumea mea? Cum ai ajuns aici?

Chipul se opri din cantat si i se adresa cu o voce de fetita.

– Asta e lumea mea.
– Ba nu e adevarat, ii raspunse baiatul. E a mea. Si mi-ai colorat soarele. Soarele meu era mereu verde.
– Soarele nu e verde. E galben. Si rade intotdeauna. Asa cum o faci si tu acum.
– De unde stii ce fac eu?
– Pai uite, zambesti.
– Si cu cerul ce ai facut?
– L-am facut albastru.
– Si iarba?
– Iarba, zambi fetita, e verde. La fel ca si ochii tai. Dar de ce ai parul mov?
– Pentru ca mi-am pierdut carioca galbena.
– Uite, poti sa o iei pe a mea.
– Vrei sa ma colorezi tu?
– Normal ca vreau. Si o sa-ti desenez si o steluta pe obraz.
– Dar o sa fie steluta mea, ii zise baiatul.
– O sa fie steluta noastra. Si numai noi o sa stim de ea.
– Hey, acum stiu cine esti. Tu esti cea care mi-ai furat cariocile.
– Le vrei inapoi?
– Nu. Vreau sa alergam.
– Stiu eu un loc. Vii?
– Da. Vreau sa-mi arati un loc cu multe floricele.

Si asa au inceput sa fuga printre frunzele multicolore cazute din copaci. Stiau ca nu exista viata fara zambete si ca nimeni nu ar fi putut sa le fure bucuria de a ramane mereu copii. Asa cum multi dintre noi uitam. Sau atunci cand plangem si ne frecam la ochi. Si ne gandim la perioada cand eram mici. Sa zambim de fiecare data cand ne aducem aminte.

Eu nu voi uita niciodata.

TO BE CONTINUED (FOREVER)

Nu stiu cat de mult se imbina textul cu melodia, insa mie mi se pare ca se potriveste perfect. Si sper sa zambiti.

Leave a Reply